Daca n-am scris pe aici, am scris in alta parte. Incep cu disclaimer ca n-am chef de pietre. Am destule, nu mai am nevoie. Imi place Japonia, imi place cultura japoneza, ma atrage cam tot la japonezi. Ma rog, aleg partile bune, ca la fel ca orice natie au 70.000 de „pete” pe istoria lor. Eu sunt interesat de alea bune, pe alea rele trebuie sa le stim si sa avem grija sa nu le repetam. Nu le-as acorda insa mai multa atentie de atat.
Daca tot am intrat in asta – desi subiectul articolului e altul – as mentiona la rele seppuku aka hara kiri. Inteleg scopul oarecum si anume ca datoria este mai presus de toate – datorie insemnand aici angajamentul/ obligatia fata de cineva/ ceva. Sunt de aceeasi parere si anume ca trebuie „sa-ti cari crucea” si „sa-ti faci treaba”, indiferent care o fi aia.
NU sunt sub nicio forma de acord cu suicidul. Ok, ai dat-o in bara, ai gresit. Pai din erori invatam, asta ne face oameni mai buni, profesionisti mai buni etc. Cum ar fi fost acum ca si copii, scosi la tabla, daca nu stiu cat fac 2×2 sa fie pusi sa se sinucida. Da, e un exemplu extrem dar si suicidul e o chestie extrema.
Sa ne axam insa pe ceremonia ceaiului japonez, ca despre asta vorbesc.
Ceremonia ceaiului japonez… respect sau pierdere de timp?
Intrebarea ramane. La japonezi – cel putin in timpurile medievale, ceremonialul era totul. Nu stiu cum o mai fi acum si cat lumea moderna a influentat vechea Japonie. Insa pare ca sunt o natie care tin la traditiile lor, cel putin pana la un punct.
Si ce am cu ceremonia ceaiului… desi este ceva spectaculos, intrebarea este chiar se merita? Ca gest, desigur, este cumva cea mai inalta onoare pe care o poate oferi o gazda musafirilor (in afara poate de a se dezbraca si a se oferi pe tava). Dar… chiar merita? Aia zic si hai sa vezi de ce.
Acest ceremonial a fost importat in Japonia din China (nu prea cred ca le place asta). Desi japonezii din punctul meu de vedere sunt maestri la asta. Adica la a prelua chestii de la altii si de a le duce la alt nivel.
Este creditat cu asta preotul zen budist Eisai – care undeva pe la 1100 a revenit din China cu „obiceiuri” noi. Ceaiul verde a fost introdus in ritualurile budiste, pentru ca te putea tine treaz. Ca paranteza, ceva similar s-a intamplat si cu cafeaua. Care a „aparut” in manastirile musulmane, calugarii au observat ca daca beau cafea, ii ajuta sa ramana trezi in timpul rugaciunilor de noapte.
Fiind o practica initial zen budista, in timp, a fost rafinata si dusa la nivel de arta. Inca exista in Japonia scoli care te invata cum sa servesti un ceai traditional.
Ceremonia ceaiului incepe cu hatsuyuki niste dulciuri care s-ar traduce sub numele de „prima zapada”. Acestea se consuma inainte de ceai si au rolul de a amplifica gustul ceaiului. Sunt dulci si facute din diverse chestii, orez, faina de orez, pasta de mazare dulce etc.
Este un intreg ritual, pe care nu voi sta sa-l descriu in totalitate, pentru simplul motiv ca mi-ar lua prea mult timp, fiind ceva foarte complex. Dar detalii gasesti aici, aici dar si aici – care evident, au si fost sursele mele de inspiratie/ informare pentru acest articol.
Gazda executa ritualul intr-un mod aproape religios as spune. Cam fiecare gest pe care il face, are o insemnatate anume, exista o ordine anume s.a.m.d.
Se incepe cu curatarea instrumentelor – un act simbolic, pentru ca in acelasi timp, gazda ar trebui sa si mediteze cumva la ce face. Deci curata instrumentele dar isi purifica si spiritul in acelasi timp. Pentru ca ceaiul trebuie oferit cu cele mai bune intentii, cu sinceritate si umilinta. Nu ca amarul ceai al generalului Yen.
Si instrumentele folosite sunt extrem de importante – de unde sunt, din ce sunt facute s.a.m.d. Ca o gluma, n-ar fi de bonton, sa folosesti „chinezarii”.
In fine, trecem si la preparare. Se prepara si se serveste prima data un ceai mai „gros” – koicha tea – un praf verde peste care se toarna apa fierbinte. Totul se petrece la vedere, in fata oaspetilor care urmaresc cu atentie.
Dupa ce se serveste acest ceai, se iau si musafiri si gazda si se cara in alta parte, alta camera unde se serveste „usucha” – un ceai mai „subtire”.
Dupa aia, urmeaza si o masa. Cumva cele doua sesiuni de ceai, reprezinta un moment „serios”, ceremonial, ritualic si in zona de religios/ spiritual. De asta si acorda atata importanta. Momentul mesei este ceva mai light. Tot ceremonial si respectuos dar mai relaxant. Pentru ca dupa cele doua sesiuni de ceai, gazda si musafirii ar trebui sa fie in armonie si toata lumea ok.
Un soi de nu stiu, pipa pacii la indieni (nativi americani) sa zicem asa.
Toata treaba dureaza vreo 4 ore. Si acum vine si intrebarea… se merita? Nu e prea multa bataie de cap?
Cred totusi ca imi raspund singur. Daca la inceput am scris articolul cu gandul ca nu, nu se merita, acum, dupa ce am mai si aprofundat unele chestii, am mixed feelings. Daca toti cei implicati in proces – si gazda si musafirii – inteleg cum sta treaba si ce reprezinta, DA, se merita.
Pentru ca nu e un simplu ceai, nu e o simpla masa. E mai mult de atat, e o forma de respect pentru tine si musafiri.
Ceva videos pe aici: https://www.youtube.com/watch?v=jNLMd34pRD8 si https://www.youtube.com/watch?v=AhNF2dXRhmg&t=2s
sursa imagini: publicdomainvectors.org